Arde corăbiile

Arde corăbiile

„Ilie a plecat de acolo și a găsit pe Elisei, fiul lui Șafat, arând. Înaintea lui erau douăsprezece perechi de boi, și el era cu a douăsprezecea. Ilie s-a apropiat de el și și-a aruncat mantaua pe el. Elisei a părăsit boii și a alergat după Ilie, și a zis: „Lasă-mă să sărut pe tatăl meu și pe mama mea, și te voi urma.” Ilie i-a răspuns: „Du-te și apoi întoarce-te: dar gândește-te la ce ți-am făcut.” După ce s-a depărtat de Ilie, s-a întors și a luat o pereche de boi pe care i-a adus jertfă; cu uneltele boilor le-a fiert carnea și a dat-o oamenilor să o mănânce. Apoi s-a sculat, a urmat pe Ilie și a fost în slujba lui.” 1 Împărați 19:19-21

O imagine din predica de Sabatul trecut m-a răscolit. Rezona pesemne cu frământările mele din ultimile săptămâni. Au trecut zilele, însă nu-mi pot scoate din minte imaginea lui Elisei jertfind boii și carul care reprezentaseră ocupația lui de când se știa. Era ceea ce știa el mai bine să facă, ceea ce cunoștea de ani de zile. Era ceva obișnuit, cunoscut, sigur.

Și totuși, la simpla chemare a lui Ilie, Elisei spune „Da”. Și știe ce vorbește. Însemna să renunțe la tot ceea ce era familiar pentru el. Siguranța, confortul, controlul unei vieți tihnite de fermier. (Sigur nu era o muncă ușoară, însă exista un anumit grad de siguranță și control). Dincolo de afecțiunea pe care o datora părinților, nu mai exista  nimic care să-l tragă înapoi.

Însă Elisei nu lasă boii și pleacă după Ilie. Își dă seama că această chemare cere întreaga lui ființă. Este o chemare pe viață. Astfel, se asigură că nu avea să lase nimic în urmă la care să se întoarcă. Nicio a douăsprezecea pereche de boi la care să revină în caz că drumul pe care pornea nu ducea nicăieri. Nu! De atunci încolo aveau să fie doar unsprezece perechi de boi la lucru pe câmpul familiei lui Elisei.

Elisei jertfește… nu doar o pereche de boi. Aceasta nu este o jertfă ca toate celelalte pe care le adusese înainte. El taie cu totul legăturile cu vechea lui viață și se dedică în întregime chemării pe care o primise. Elisei pune pe altar însăși viața lui.

Ellen White scrie: „Elisei a primit chemarea la slujire, neprivind înapoi la plăcerile și viața comodă pe care le părăsea…Viața lui Elisei, după ce s-a unit cu Ilie, nu a fost fără ispite. Încercări avea din belșug, dar în orice nevoie se încredea în Dumnezeu. Era ispitit să se gândească la căminul pe care-l părăsise, dar n-a dat nicio atenție acestei ispite. După ce a pus mâna pe plug, s-a hotărât să nu se uite înapoi și, prin încercări și necazuri, s-a dovedit credincios răspunderii sale.” (Profeți și regi, p. 221-222)

Poate ai auzit istorisiri în care oameni, mânați de un țel măreț, au ars corăbiile care ar fi reprezentat singura lor modalitate de întoarcere la familie și lumea pe care o cunoscuseră înainte. Pentru ei, nu mai exista cale de întoarcere. O atitudine de totul sau nimic, am zice noi.

Privind în urmă la viața mea, mi-am dat seama că niciodată nu am ars corăbiile. Pe orice drum am pornit, am mai păstrat acolo ceva la care să mă întorc în caz că acesta nu m-ar fi dus nicăieri. Ceva la care să mă întorc dacă drumul devenea prea anevoios pentru a continua sau nu arăta așa cum plănuisem eu.

Când Dumnezeu ne cheamă, am face bine să ardem corăbiile, jertfind pe altarul Lui orice posibilitate de întoarcere la vechea viață. Pentru că, atunci când El cheamă, nu mai există cale de întoarcere. El vrea totul sau nimic.

Rugăciunea mea pentru tine și pentru mine este să avem destulă credință în Tata, astfel încât să ardem corăbiile în urma noastră și să alergăm spre țintă „pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.” (Filipeni 3:14)

 

Evelina Barbu

Departament Publicații, IMPACT România

Lasă un raspuns

Your email address will not be published.