Știi cum e să ieși din nou afară și să faci o plimbare după multe zile ploioase? Știi cum este să simți încă răcoarea pământului, dar mirosul de proaspăt și de cer senin să te înconjoare cu totul și razele ce se răsfrâng peste lume să fie binevenite și în sufletul tău?
Într-o astfel de zi cu soare proaspăt, am luat-o la pas prin orașul meu. Am ajuns să trec la un moment dat peste râul care mărginește adunarea de clădiri și de oameni. Când mă aflam la mijlocul podului, am privit peste balustrada rece, de fier, către apa ce se grăbea să curgă pe sub mine. Imaginea nu a fost deloc una care să mă încânte. Apa era tulbure, murdară, aproape noroioasă. Câte o frunză sau o creangă ruptă trecea din timp în timp pe sub privirea mea. Era, de fapt, ca orice râu învolburat după o furtună puternică.
Dar apoi, mi-am ridicat privirea și m-am uitat în zare la parcursul râului. Aceasta a fost imaginea care m-a impresionat. Râul, de un albastru aproape rupt dintr-o fotografie rară, strălucea ici și colo în lumina jucăușă a soarelui. Același râu deplorabil de dinainte acum îmi captiva privirea.
Și-atunci am înțeles.
Tabloul de poveste nu era așa pentru că râul era unul deosebit. Ba din contră. Era murdar și plin de mizerii. Dar imaginea devenea perfectă atunci când mă uitam la râu dintr-un așa unghi încât să nu mai văd apa tulbure, ci cerul senin reflectat în ea.
Și-atunci am înțeles mai bine.
Râul sunt eu. Râul de după furtună. Dacă privesc direct înspre mine, nu voi vedea decât ceva murdar, agitat, imperfect. Dar dacă las ca în mine să se reflecte cerul senin, întreg, defectele mele vor fi acoperite. Pot să fiu o bucurie pentru orice privitor doar în măsura în care cerul se vede în mine. Doar în măsura în care razele Înțelepciunii Divine se oglindesc pe suprafața cursului meu temerar. Sunt pe deplin frumoasă doar atunci când nu mă vad eu, ci se vede în mine Cerul.
Privind la mine, m-am identificat atât de bine cu strigătul neajutorat al apostolului Pavel în Romani 7,24: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Cine ar putea vreodată să curețe viața mea de gunoaie, de crengi rupte, de noroi? Cine ar putea să facă din apa murdară un râu albastru, strălucitor, care să fie o bucurie și o desfătare?
Răspunsul l-am găsit câteva pagini mai târziu, în 2 Corinteni 1,10: „El ne-a izbăvit și ne izbăvește dintr-o astfel de moarte și avem nădejde că ne va mai izbăvi încă.” Am realizat că numai Hristos în mine poate să transforme cele mai mari slăbiciuni într-o priveliște pentru îngeri, lume și oameni.
Te invit să privești la tine. Să privești cu sinceritate și în profunzime. Nu cumva imaginea pe care o vezi îți provoacă dezgust? Oare acest dezgust te-a condus la „a închide ochii”, la a ignora imaginea, cât se poate de reală, a unui râu murdar? Sau te-a îndemnat la schimbarea focusului? La schimbarea perspectivei de abordare a problemei păcatului?
„Domnul Isus te ține în mâna Sa. El îți va da biruința. Isus are puterea. El are neprihănirea. S-ar putea ca tu să privești la tine însăți și să găsești motive de disperare pentru că nu vezi în tine aceste lucruri. Isus le are. Ele sunt ale tale prin credință!… Domnul Isus completează lipsurile noastre deoarece El vede că noi nu putem face acest lucru prin noi înșine.” (E. White, Fiice ale lui Dumnezeu, p. 145 ‒ O scrisoare adresată Marthei Bourdeau)
Te invit să privești la tine. Dar să privești spre tine prin prisma transformării pe care o poate face Cerul în tine.
Paula Ghibuț
Departament Program, IMPACT România
Lasă un comentariu