Întotdeauna m-a uimit credința lui Avram, dragostea lui față de Dumnezeu și ascultarea lui
necondiționată. El a fost un om care chiar L-a înțeles pe Dumnezeu, care a simțit durerea Lui, care a dat tot ce avea pentru cauza care Îl frământa pe El. Practic, a trebuit să plece dintre cei dragi, din locul unde era cunoscut și respectat, din locul unde putea fi ajutat, din regiunea ale cărei secrete le cunoștea foarte bine, de tot ce însemna „acasă”.
Motivația lui a fost porunca Domnului, însoțită de promisiunea că toată țara Canaanului va fi a lui și a urmașilor lui. Domnul i-a promis acest lucru când l-a chemat prima dată. El a plecat acolo și, când a ajuns, a primit reconfirmarea promisiunii ce îi fusese dată. După ce s-a despărțit de Lot, Domnul Și-a luat din nou angajamentul să îi dea țara Canaan și l-a încurajat să o străbată în lung și în lat, căci urma să fie a lui.
Trecuseră deja mulți ani – aproximativ cincisprezece ‒ și promisiunea de a intra în stăpânirea țării încă nu se împlinise, iar Avram se gândea deja că nici promisiunea de a avea o sămânță căreia să îi lase moștenire țara nu avea. Totuși el nu ducea lipsă de nimic în alte privințe.
A patra oară, Domnul i S-a arătat într-o vedenie și, știind ce se petrecea în inima lui, i-a spus să nu se teamă, căci El Își va împlini cuvântul. Avram a îndrăznit și L-a întrebat pe Dumnezeu despre frământările lui, aducând și sugestia ca Eliezer din Damasc, un slujitor în care avea deplină încredere, să fie moștenitorul lui.
Domnul nu i-a adus argumente, nu i-a dat un avans, nu a încercat să-l convingă cu orice preț pe Avram, ci doar l-a scos afară din cortul în care dormea și i-a arătat stelele cerului, spunându-i că sămânța lui va fi la fel de numeroasă. Avram a crezut, iar prietenia dintre ei a crescut și mai mult.
În vis, Domnul i-a dat o veste tulburătoare: el va muri ca străin, fără a avea nici măcar un teren în țara care îi fusese promisă, nici copiii și nepoții lui nu o vor primi, ba mai mult, vor fi robi asupriți greu într-o altă țară decât Canaanul…erau vești grele pentru bătrânul Avram, dar și promisiuni de speranță – că urmașii lui, a patra generație după robie, se vor întoarce. Ca să vadă că El este, Domnul a trimis un foc din cer, care a ars animalele pregătite pentru jertfă, ca semn al legământului pe care îl făcea cu Avram.
După alți câțiva ani, Domnul i s-a arătat încă o dată, dorind ca Avram să nu-și piardă încrederea. Au fost două motive pentru care El întârzia – desăvârșirea caracterului lui Avram, al cărui nume a fost schimbat în Avraam cu această ocazie, și așteptarea oamenilor prețioși din poporul amorit, care încă nu se rupseseră total de Dumnezeu.
A mai trebuit să treacă un an până când promisiunea lui Dumnezeu de a-i da un fiu s-a împlinit.
Oare de ce Dumnezeu nu i-a spus din prima lucrurile pe care i le-a descoperit în noaptea aceea? Oare Avraam nu era pregătit să le audă? Oare n-ar mai fi ieșit din Ur dacă știa de la început totul?
În acea seară, Dumnezeu a știut că Avraam era pregătit să audă că, într-un viitor îndepărtat, promisiunea se va împlini și știa că Avraam era suficient de altruist acum ca să Îl înțeleagă pe Dumnezeu și motivația întârzierii Lui – oamenii dintr-un popor păgân care încă nu Îl respinseseră total și în care El mai vedea ceva bun. Inima lui Dumnezeu bătea pentru acei păgâni care mai ascultau de îndemnurile Duhului Sfânt.
Trebuia ca Avraam să rămână acolo, ca o mărturie, iar unii dintre locuitorii Canaanului poate chiar au fost convertiți prin prezența lui acolo.
Tot așa, Domnul nu ne ia pe noi, urmașii Săi, de pe acest pământ, pentru că nelegiuirea oamenilor nu a atins încă vârful, iar noi trebuie să trăim printre ei ca sare, lumină și mărturie. Avraam L-a înțeles pe Dumnezeu, nu s-a supărat, a așteptat răbdător și și-a împlinit misiunea, chiar dacă nu a primit în timpul vieții lui promisiunea, având încredere că Dumnezeu îi va da o patrie cerească, la înviere.
Noi Îl vom înțelege?
Vom fi alături de El în marea lucrare de salvare a oamenilor?
Va bate inima noastră la unison cu a Lui, pentru oameni?
Vom aștepta noi cu credință, împlinindu-ne misiunea dată, de a duce evanghelia la tot pământul?
Vom merge înainte prin credință, în direcția indicată de glasul Lui inconfundabil, puternic și în acelați timp blând?
Dacă vom vrea și El va merge cu noi, răspunsul va fi DA.
Hermina Puțureanu
Departament Înscrieri, IMPACT România
Leave a Reply