„O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.
Ce folos are omul din toată truda pe care şi-o dă sub soare?
Un neam trece, altul vine şi pământul rămâne veşnic în picioare.” Eclesiastul 1:2-4
Este posibil ca acest devoțional să fie puțin diferit, iar lucrurile pe care le vei citi să ți se pară dure, însă și tu te-ai gândit la ele și sunt sigur că dacă te uiți cu atenție îmi vei da dreptate. Am scris aceste rânduri ca o mărturisire a gândurilor din sufletul meu și ca o reflectare a meditației mele asupra propriei vieți. Scopul nu este acela de a sublinia partea negativă ci dimpotrivă, dorința mea este ca din experiența aceasta să poți vedea importanța sacrificiului Său pentru tine într-un mod în care, poate că nu ai avut timp să te gândești până acum.
Ca unul care a trăit mult timp aproape de moarte, mi-am pus inima să înțeleagă viața și să priceapă sensul trăirii. Iar concluzia la care am ajuns este aceasta:
De multe ori umblăm prin viață fără niciun sens.
Ne naștem, suferim, ne amăgim și apoi murim…
Umblăm fără vreun scop sau vreun sens,
Nu știm să iubim sau să fim iubiți,
Umblăm prin viață ca în mijlocul unei nopți, prin întuneric,
Și se pune mereu întrebarea: Care este scopul meu?
Vrem să știm că trăim cu un scop
Și că viața noastră are o însemnătate.
Însă… de multe ori ne naștem,
Ducem o viață grea… și murim în singurătate…
Viața e doar durere,
e o durere continuă!
E o durere pe care doar noi o putem înțelege,
Și… deși cu toții simțim această durere,
Totuși suntem singuri.
Viața pare a fi un șir lung… de regrete.
Ne naștem, și trăim, și apoi murim…
Murim în regrete.
De ce să avem regrete?
De ce oare nu putem trăi astfel încât,
La final, să plecăm liniștiți?
Ne naștem și trăim, apoi murim,
La fel de zbuciumați.
Viața e o durere,
o durere continuă!
Am înțeles că viața nu este nimic altceva decât durere, nu e nimic mai mult decât o suferință învăluită frumos în iluzii frivole și dorințe fără sens. Aceasta este viața și nimic mai mult. Când am înțeles aceste lucruri, inima mea a fost cuprinsă de disperare și de o singurătate apăsătoare. Iar într-una din nopțile foarte lungi, pe când mă gândeam la aceste lucruri, Cel ce a pus temeliile lumii, mi-a vorbit astfel, și a zis:
— Înțelegi tu aceste lucruri? Înțelegi scopul morții Mele? Sau sensul învierii Mele?
— Doamne, i-am răspuns eu, care este rostul la toate acestea? Viața este doar un abur pe o oglindă, atât de repede trece, este lipsită de sens, frivolă și dureroasă. Ne place să ne amăgim cu gânduri mărețe, cu imaginații copilărești, alergând după nimicuri cărora să le dăm importanță. Ce scop să fie în toate acestea?
— Voi sunteţi martorii Mei, zice Domnul, voi şi Robul Meu pe care L-am ales, ca să ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu sunt: înainte de Mine n-a fost făcut niciun Dumnezeu şi după Mine nu va fi” (Isaia 43:10). Acesta este scopul!
Iar atunci mi-am dat seama și am văzut că, în această lume, viața nu are sens decât dacă este trăită prin meritele Lui. Atunci când îmbrăcăm haina lui Hristos, Mielul ce-a fost jertfit la începutul lumii, totul capătă formă și sens. Iar suferința se transformă în schimbare și într-o lecție prețioasă prin care ne apropiem unii de alții.
Dragul meu prieten, nu te lăsa amăgit de iluziile acestei lumi, viața în sine nu are valoare și este lipsită de sens. Este o durere continuă spoită cu iluzii frivole. Dar dacă această viață este trăită în meritele Lui, ea capătă formă, fiindcă acum o privesc dincolo de mine însumi, are un rost ce-l depășește pe al meu, care este personal și egoist.
Mi-am pus inima să înțeleagă aceste lucruri și am ajuns la concluzia că lepădarea de sine și încrederea deplină în Prietenul Omenirii este răspunsul.
„Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om.” Eclesiastul 12:13
Andrei Florea
membru IMPACT România
Leave a Reply